A treia ediţie a Cupei Mondiale de fotbal s-a disputat în Franţa, între 4 şi 19 iunie 1938. A fost prima ediţie la care atât ţara gazdă, cât şi deţinătoarea trofeului s-au calificat automat la turneul final. Franţa a fost aleasă gazdă de către Federația Internațională de Fotbal Asociație în luna august 1936. În timpul unei perioade de turbulenţe politice din Europa, cu un an înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Italia a devenit prima echipă care a reuşit să îşi apere titlul cucerit anterior, învingând în finală selecţionata Ungariei cu 4-2. Meciurile s-au desfăşurat pe zece stadioane modernizate din nouă oraşe: Stade du Fort Carré din Antibes, Parc Lescure din Bordeaux, Stade Cavée Verte din Le Havre, Stade Victor Boucquey din Lille, Stade Vélodrome din Marsilia, Parc des Princes şi Stade Olympique de Colombes din Paris, Vélodrome Municipal din Reims, Stade de la Meinau din Strasbourg şi Stade Chapou din Toulouse. Iniţial, au fost 16 echipe participante, dar Austria a fost anexată la Germania, astfel că turneul final s-a desfăşurat doar cu 15 echipe. Competiţia s-a desfăşurat în sistem eliminatoriu, ca şi la ediţia din 1934. Nu s-au format grupe, ci s-au disputat direct optimile de finală. Participantele au fost: 12 echipe din Europa - Belgia, Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Suedia şi Ungaria, două din America de Sud - Brazilia şi Cuba şi una din Asia - Indiile de Est (Indonezia). Printre absenţi s-a numărat Argentina, care câştigase Copa America în anul 1937. Argentinienii şi-au dorit şi ei organizarea Campionatul Mondial de Fotbal din 1938, dar nu au fost selectaţi. A lipsit şi echipa Uruguayului, prima campioană mondială refuzând să participe. Locul austriecilor le-a fost oferit englezilor, inventatorii fotbalului, dar Anglia nu a acceptat oferta FIFA. La data de 4 şi 5 iunie 1938, au avut loc optimile de finală: Germania - Elveţia 1-1, Ungaria - Indiile de Est 6-0, Cuba - România 3-3, Franţa - Belgia 3-1, Italia - Norvegia 2-1, Brazilia - Polonia 6-5 şi Cehoslovacia - Olanda 3-0. La data de 9 iunie, s-au rejucat partidele terminate la egalitate, astfel că elveţienii au acces în sferturi după ce i-au bătut pe germani cu 4-2, iar cubanezii i-au înfrânt pe români cu 2-1.În sferturile de finală, jucate la 12 iunie, Ungaria s-a impus în faţa Elveţiei cu 2-0, Suedia a zdrobit Cuba cu 8-0, Italia a trecut de Franţa cu 3-1, iar partida Brazilia - Cehoslovacia s-a încheiat la egalitate 1-1. La data de 14 iunie, ultima partidă s-a rejucat, iar atunci brazilienii i-au învins pe cehoslovaci cu 2-1.

La data de 16 iunie s-au disputat semifinalele. Ungaria a spulberat Suedia cu 5-1 pe renumitul Parc des Princes din Paris. Eroul meciului a fost Gyula Zsengellér, care a reuşit un hat-trick după ce echipa sa fusese condusă de suedezi încă din primul minut al meciului. Celelalte două goluri ale Ungariei au fost înscrise de Pál Titkos şi György Sárosi. Italia a trecut cu 2-1 de Brazilia, căreia i-a lipsit golgheterul Leonidas. Acesta marcase trei goluri în partida cu Polonia, dar antrenorul Adhemar Pimenta a decis să îl lase pe banca de rezerve tocmai în semifinală. Gino Colaussi şi Giuseppe Meazza au înscris pentru italieni, iar pentru brazilieni a marcat Romeu.În finala mică, brazilienii şi-au adjudecat medaliile de bronz, după 4-2 cu Suedia, la Bordeaux. În finală, antrenorul italian Vittorio Pozzo a făcut istorie câştigând al doilea trofeu consecutiv cu o echipă reformată a Italiei, după triumful din 1934. Meciul s-a disputat la data de 19 iunie, pe stadionul Colombes din Paris. Echipa Ungariei era antrenată la acea vreme de Alfred Schaffer. Pentru selecţionata Italiei, au marcat câte două goluri Silvio Piola şi Gino Colaussi, în timp ce pentru unguri au înscris Titkos şi Sárosi. De remarcat faptul că, în anul 1936, Squadra Azzurra cucerise şi titlul olimpic la Berlin. Finala a fost arbitrată de francezul Georges Capdeville. Brazilianul Leonidas a fost cel mai bun marcator al turneului, cu şapte goluri. Cunoscut sub numele de "Omul de cauciuc", acesta i-a uimit pe spectatorii francezi, cu abilităţile sale acrobatice. În cele 18 partide disputate în total, incluzând rejucările, s-au marcat 84 de goluri. Cea mai prolifică echipă a fost cea a Ungariei - 15 goluri, urmată de Brazilia - 14, Italia şi Suedia - câte 11. Primul autogol din istoria Mondialului s-a produs la ediţia din anul 1938. A fost "opera" elveţianului Ernst Lörtscher, care a înscris în propria poartă în partida cu Germania din optimile de finală.

Reprezentativa României a participat pentru a treia oară la rând la Campionatul Mondial. Tricolorii au fost scutiţi de preliminarii, după ce Egiptul s-a retras înaintea disputării dublei manşe pentru calificare.În anul 1938, în Franţa, echipa naţională a României a înregistrat contraperformanţa de a fi eliminată încă din primul tur de selecţionata Cubei, prezentă pentru prima oară la o competiţie internaţională. Prima partidă, disputată la data de 5 iunie 1938, la Toulouse, în prezenţa a 6.700 de spectatori, se terminase la egalitate 3-3. Golurile românilor au fost înscrise de Silviu Bindea, Iuliu Barátky şi Ștefan Dobay. Pentru cubanezi, au înscris Héctor Socorro şi José Magriñá. În rejucarea ce a avut loc la data de 9 iunie 1938, în aceeaşi locaţie. Deşi antrenorul României, Alexandru Săvulescu, schimbase şapte jucători din primul 11, Cuba a învins cu 2-1. România a deschis scorul în minutul 35, prin Ştefan Dobay, dar cubanezii şi-au luat revanşa după pauză, prin Héctor Socorro şi Carlos Oliveira. România a venit la turneul final cu un lot de 21 de jucători: portari - Dumitru Pavlovici, Mircea David şi Robert Sadowsky, fundaşi - Iacob Felecan, Lazăr Sfera, Rudolf Bürger şi Vasile Chiroiu, mijlocaşi - Andrei Bărbulescu, Gheorghe Răşinaru, László Raffinsky şi Vintilă Cossini şi atacanţii Coloman Braun Bogdan, Ioachim Moldoveanu, Ionică Bogdan, Iuliu Barátky, Iuliu Bodola, Iuliu Prassler, Miklós Nagy, Nicolae Kovács, Silviu Bindea şi Ştefan Dobay. Următoarea participare a ţării noastre la Cupa Mondială avea să aibă loc 32 de ani mai târziu. La rândul ei, Cupa Mondială a luat o pauză forţată de 12 ani, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.